Pe schiuri, la Humor
Gura Humorului este un oraș mic, pitit printre coline și obcini, la răscruce de cărări către mănăstiri celebrisime. Uitat sus pe hartă, plin de orgolii neînțelese de nimeni, orașul meu a avut dintotdeauna energii absolut impresionante. Că oriunde m-aș afla rămîn om al locului meu de origine e pe jumătate adevărat. Pentru că adevărul întreg este că niciodată nu m-am simțit mai humorean decît acum, cînd trăiesc într-un Alicante mediteranean, cu mandarini plini de rod în decembrie, cu portocali plini de floare în februarie; cînd văd la știrile în limba spaniolă (catalană, pe alocuri) că sudul României e înghițit de zăpezi și viscole; cînd e inutil să îmi mai cumpăr cizme, din moment ce iarna nu e niciodată mai frig de +10 grade, ei bine, acum mă simt, culmea, mai humoreancă decît oricînd. O fi distanța cea care nu estompează, ci, dimpotrivă, amplifică paroxistic sentimentele interioare, cele pe care am apucat să le adun înainte de plecare, să le înghesui prin bagaje, ce am trăit, ce îmi mai amintesc din ce am trăit… Rămîn multe acasă, altele multe se pierd pe veci. Dar ceea ce totuși am apucat să iau și să păstrez, capătă acum consistența granitului. Humorenitatea mea, fie-mi permisă licența filosofică, a devenit o definiție aproape sinonimă cu românitatea, sau cu numele meu.
Uite că azi, deși tocmai mi-am cumpărat patine cu rotile, mă simt mai schioriță (o fi ăsta femininul?) ca niciodată. Și asta numai pentru că am cîteva zile de cînd scormonesc internetul și îmi agasez prietenii să îmi trimită fotografii cu pîrtia. Și nu mă mai satur de minunat, în special privind la fotografia lui Ovidiu Şancariuc, făcută de sus, de la mesteceni, la îngemănare de apus de soare și răsărit de lună, cu pădurea Arinișului misterioasă și ascunzișă. Ascunzișă pentru cei care ajung pentru prima dată acolo, nu pentru mine, pentru că le-am tropăit o copilărie întreagă în expediții Cireșarii, pe care le puneam în mare taină la cale cu Dana, și cu Manuela, și nu mai ajungeam să descoperim intrarea secretă în peșteră pentru că rămîneam în reverie adunînd cimbrișor din Poiana Soarelui, o poiană neașteptată care se deschide pe culme în plină pădure. Nu îi spuneam pe vremea aceea așa, îi spuneam Poiana Cimbrișor. Abia acum cînd copiii mei, ai Manuelei ne citesc Cireșarii, abia acum cînd după traseele off-road năucitoare ale lui Sorin, am redescoperit-o în plin soare și așa i-a rămas numele.
Îmi trimite Marius imaginea asta cu pirtia luminată ca un fulger în pădure, un fulger venit să rămînă, care taie și arde pădurea și lasă urmă albă, pîrtia asta semeață, ca un tăiș de sabie, vîrf de lance, deasupra orașului, tăcut, copleșit, pîlpîindu-și fudul luminițele în vale. Pînă și marele hotel BWB rămîne umbrit de lumina selenară a pîrtiei. Cînd o să ajung la Humor, așa vreau să o văd: de la mesteceni (or mai fi fiind mestecenii ăia care au dat numele dealului?…), pe înserat, ea aprinsă ca un templu păgîn din nordul extrem al planetei, eu…
Vorbeam cu ceva vreme înainte unui prieten, şi îi spuneam vorbe mari despre istoria mică și istoria mare, adică despre istoria individuală, a fiecăruia dintre noi, cea pe care o consumăm în încercarea de a supraviețui, în încercarea de a fi fericiți. Pe de cealaltă parte, istoria mare, cea de la televizor, care din păcate numai în foarte scurte episoade va intra în cărțile de istorie. Între istoria particulară și cea oficială, ni se scrurg, ni se termină viețile fără să ne dăm seama. La nivelul istoriei individuale însă, se întîmplă uneori miracole. Adică viața asta personală cu vise, pasiuni, curaj, longevitate în ideal, a cîtorva indivizi norocoși, ajunge să facă istorie. Istoria mare, care însă are prostul obicei de a evalua prea tîrziu oameni și fapte.
Orașul meu este un astfel de oraș. Un altfel de oraș. Cu astfel de oameni. Un altfel de oameni. Mi-am dat seama de lucrul acesta cînd acum 30 de ani un primar răsturna lunca Moldovei ca să facă un mare parc dendrologic. Eram mică, aveam fiecare clasă o porțiune dintr-o alee și trebuia să avem grijă de ea. Îmi amintesc ce mare noroc pe capul nostru că în clasa noastră era Manuela, (de care mă leagă cea mai longevivă prietenie, și pentru care, da!, Marius, sigur că o să dau foc iahtului ca în reclama la Alexandrion, și o să dau foc iahtului meu pentru Norica, pentru foarte mulți prieteni, pentru Rață am să îi dau foc, pentru toate personajele pe care le-am iubit, uite ii dau foc și pentru Don Quijote, și pentru Nichita care a iubit o leoaică tînără care l-a părăsit, și pentru Panait pe care nu l-au iubit suficient oamenii…, dacă nu cumva, iahtul meu e în permanență în flăcări, ca și al tău!), pentru că mama ei, mama Manuelei ne aducea cele mai frumoase răsaduri, bumbișori, zambile și trandafiri. Nu numai că era cea mai frumoasă alee dintre cele intrate în grija Școlii 1, ci dintre toate aleile parcului. De fiecare dată cînd venea mămaia în vizită, de la Bîrlad, mergeam să îi arăt aleea noastră, și ea știa exact ce plantă a răsărit nouă și o prețuia cu bunătatea de sfîntă a oricărei bunici (îmi imaginez eu). Știa și cîți boboci avuseseră trandafirii cu un an în urmă, și că zambilele cele mov sunt de anul acesta. Aleile se unduiau de-a lungul acestor istorii personale ale copiilor și părinților orașului.
Avea parcul acesta, (noi îi spuneam luncă) un bazin de înot uriaș, unde în puținele zile călduroase lăsate peste Humor, se bălăceau în neștire doctorul și pacientul X, primarul și portarul primăriei, profu de geografie și ultimul elev dintr-a opta, și un alt bazin mai mic alături, unde era o forfoteală de nedescris de urmașii celor care populau bazinul mare. Alături de bazin era o mică „plajă”, cu nisip de-adevăratelea și alături un părcușor de distracții, o terasă hexagonală bună de băut bere și suc, de unde se contamina aerul de Bucovina cu promisiuni grele de mici cu muștar. Mai ales aveam bunul obicei ca tot humoreanu să iasă duminica la plimbare în luncă, să asculte liniștea pestriță a copacilor populați de păsări hotărîte să-și dezvolte repertoriul, a Moldovei care susură prevestitoare alături, a firului de iarbă dormind sub zăpadă, a răzbunării caldei primăveri, descătușînd nebună energii și doruri și sete de viață și de verde. După plimbare, lumea se stătea la taclale, la un Cico (Brifcorul avea să fie inventat cu mult mai tîrziu). Dacă aveai o fustă nouă, în luncă îți făceai prima apariție cu ea, acolo aflai cine ce bicicletă și-a mai luat, ce pantofi se mai dau pe sub mînă la Romarta, ce modele au mai apărut la Guban. Acolo am văzut prima dată geaca roșie ca a lui Michael Jackson în Thriller, cu fermoare, cu tot dichisul, geaca cu care a făcut istorie în oraș Ovidiu Ilaș, geaca pe care o invidiau cam două generații de tineri și adolescenți. Acolo am văzut primii ochelari Startreck, ai lui Marius, și acolo m-am plimbat eu prima dată cu adidașii mei aduși din Germania și cu casetofonul galben Philips, cu căști, ultimul răcnet. Cînd erai îndrăgostit în luncă aveai marcată harta sentimentală. În luncă au rămas primele conversații („știi că m-a salutat? Cred că îi place de mine”), primele „Vrei să fii prietena mea?” („Hei, mi-a cerut prietenia!), primele emoții, strîngeri de mînă, primele săruturi, primele îmbrățișări și…, generațiile noi vor fi uimite să afle că nu mai urma nimic picant, că așa erau relațiile dintre oameni pe vremea aceea. Deveneai apoi părinte, în luncă făceai prima intrare a copilului în lume, acolo îi prezentai și îl trasnformai în om al locului. Acolo, în ritmul ba zăbăuc, ba cuminte al Moldovei, acolo, în curcubeul desenat de puntea suspendată care lega parcul de Ariniș („ariniș”, ce cuvînt frumos!, doamne), aproape un casteluș pentru noi, lunca toată, cu secvențe temporale bine conturate: ierni, primăveri, veri, toamne, pe malurile largi ale Moldovei la întâlnirea cu Humorelul, curgea viața noastră. Oaza aceasta, chiar cînd ani mai tîrziu avea să fie în întregime o ruină, a rămas în sufletul oricărui humorean, indiferent prin ce țară a lumii își are contul bancar sau serviciul (distincția e necesară), iar el își va identifica orașul prin acest parc anistoric, un lăcaș de huzur, ca o stațiune elvețiană pentru chiaburi.
A avut Humorul parte de un primar aproape mitic, transformat în referent istoric…, „apăi pe vremea lui Țăranu…”, sau „s-ar fi întîmplat așa ceva pe vremea lui Țăranu?” A fost vîrsta de aur a orașului. El făcuse lunca, și căminul de copii. Îi spuneam deunăzi unui prieten că aveam 3 ani cînd eu i-am ținut pernuța cu foarfecă lui Țăranu ca să taie panglica la inaugurarea căminului și că am plîns apoi că nu mi-au dat mie panglica roșie, că cică „nu era pentru copii”. Prietenul a făcut un comentariu pe care nu îl pot trece în memorii, ca să nu îmi pierd cititorii, dar eu am rămas de atunci cu o traumă, Freud mi-ar fi schițat deja portretul psihologic, că uite și acum cînd au tăiat panglica Udrea, Flutur și Vlădescu, la inaugurarea pîrtiei eu am avut curiozitatea să aflu ce s-a întîmplat cu bucățile de panglică, cine le-a luat, le păstrează cineva? Ce bine ar fi să fi păstrat primarul măcar o bucățică.
Țăranu, primarul boier, a plecat prin alte părți, lunca, încetul cu încetul s-a părăginit, arborii din patruzeci de ţări plantați în parc au fost năpădiți de buruieni, trandafirii noștri au dispărut sub invazia plantelor din preajmă. Au rămas anotimpurile să își cearnă neputința peste nepăsarea oamenilor. Băncile au început să dispară, felinarele să se spargă. Singură puntea suspendată ne lega de Arinișul închis și el după revoluție, nefericit renovat de fel de fel de șmecheri… Din conac boieresc ce fusese, a devenit juma de bloc rusesc, pentru nefamiliști, nici ăla finalizat; dispărute sînt și iazul pentru păstrăv din spatele conacului, și verandele largi și generoase în lumină și liniște.
Tot un alt fel de oraș a fost și Humorul post revoluționar, din moment ce noi am tot avut rezultate anapoda la toate alegerile locale. Altfel decît țara. Țin minte la primele alegeri, cînd România avea numai primari FSN-iști, de era harta toată plină de trandafiri, Humorul a fost al treilea oraș din țară cu primar țărănist: București, Timișoara și… Gura Humorului, de nu știa nimeni unde vine localitatea asta țîfnoasă. Mă sunau prietenii să mă întrebe cum de sîntem așa de revoluționari și de curajoși, că ce fel de oameni sînt acolo de au putut să voteze cu…, apăi dragilor, oamenii nu votau cu un partid, votau cu niște alți oameni. În istoria acestor lungi 20 de ani, anii lui Brucan, s-a mai întîmplat cîte ceva prin Humor, în ciuda vremurilor, niște oameni formidabili au reușit să participe la istoria cea mare.
Ni s-a întîmplat un muzeu foarte… altfel, și ăla pornit din visul Verei, că să fie așa cum vrea ea, și cu încăpățînare s-a ținut de capul tuturor pînă i-au făcut hatârul, că a vrut ea să îi fie muzeul organizat cum era calendarul popular în vremile cele bune, și uite așa s-a transformat fosta carmangerie într-un muzeu etnografic cum nu-i altul, o excursie în timp, printre obiceiurile de peste an. Nu mi s-a întîmplat să duc vreun grup de străini la muzeu care să nu rămînă impresionați. Să nu uităm că Vera, cînd a sosit ca directoare a muzeului trasformat acum în tribunal, a adus o expoziție Löwendal, baronul îndrăgostit de Bucovina, care a pictat țărani de la începutul secolului trecut în casa lui Fritz (o să scriu și despre Fritz), și la expoziția aceea plîngeam cu toții de emoție, grupul de oameni care dădeau viață oricărui festival, oricărui fapt cultural, era…, în fine, povestea-i lungă și o las pentru altă dată.
Ni s-a mai întîmplat, desigur și marea minune cu hotelul din centru, hotelul care era de fapt de mulți ani o stafie, un șantier oribil în mijlocul orașului și care, în 3 ani a devenit una din marile investiții din zonă, un hotel de 4 stele, singurul dintre Iași și Cluj, uite-așa, la Humor, ca să aibă și snobul din partea locului unde să-și însoare feciorul, ca să aibă și dragii mei țărani din Voroneț pentru cine organiza plimbări cu sania de Crăciun și mânăstirenii, demonstrație de încondeiere de ouă de Paște.
Apoi orașul s-a fălit cu sala de sport, toată lumea o știe drept „sala lui Ciocoiu”, pentru că el a visat-o, el a luptat pentru ea, el a văzut-o întîi în visele lui și mai apoi am văzut-o noi în Parcul cu cerb. (și nu e singura, pentru că în luncă a mai răsărit o sală de sport care arată ca o nacelă uriașă ancorată parcă împotriva voinței ei). Cît să ai unde să golești colesterolul și surplusul așezat pe ici pe colo de huzurul excesului de smîntînă în toate cele gătite bucovinește: că e ciorbă, că e „tocăniță de cartofi” , sau papanași, smîntîna nu poate lipsi. Alături de „sala lui Ciocoiu” stă să se deschidă și piscina acoperită, și cît mai rădeam de el cînd ne spunea că pînă la urmă se va face și piscina, „hai, mă, du-te cu piscina ta de aici, că nu are cum. Cine o să bage atîția bani?”, și uite-o că e și acoperită gata, ca să nu mai ai ce să îți dorești mai mult de la orașul tău. Mai cu seamă că și catedrala dă să își deschidă porțile în curînd, ca să avem grijă și de cele sufletești, că de trup ne grijim bine.
S-au întîmplat multe…
Multe pînă… pînă cînd l-am văzut pe Ursaciuc în luncă, acum 5 ani suflecat a treabă…, de atunci înainte întîmplările se înghesuie. Imediat după primele alegeri pe care le-a cîștigat, Ursaciuc era cu oameni cu pixuri și carnețele în mînă în luncă, printre buruieni și ce mai rămăsese din arborii unicat. Mergeau printre copaci și măsurau de zor, gesticulau, dădeau cușma pe ceafă. El promisese multe, ca toți ceilalți primari din lumea asta. Noi l-am ales de nebun ce era, (nebun e și acum), pentru că avusese o campanie șuie și năstrușnică, pentru că avea o armată de tineri lîngă el. Și, vorba vecinului meu, Lucian Năsulea: „Pe moșnegi, i-am tot ales și nu au făcut nimic, hai să vedem ce fac și ăștia mai tineri”. Dar să îl vezi în luncă în prima săptămînă, cu mînecile suflecate a treabă,… nu se aștepta nimeni. Am sunat la ușa lui Lucian și i-am spus: „L-am văzut pe primar în luncă, cred că o să o curețe”. Și în cîteva luni, lunca a fost tunsă, băncile refăcute, luminile reaprinse. Ne-am gîndit cu toții la Țăranu. Și ne-am tăcut gîndul mai departe. Eram mîndri că lunca era din nou aerisită, aleea principală asfaltată, ca să poți trece cu căruciorul copilului fără să îl zgudui prin hîrtoape. Apoi i-a adus pe Boney M la Humor și îl auzeam bombănind ceva și despre un festival rock. Cînd a avut în oraş o adunare de oameni importanți rău de tot, de la Banca Mondială, i-a urcat pe Toacă, le-a dat două leațuri și un ciocan și au bătut bancherii lumii cîteva cuie și au inaugurat acolo sus, ăi de la ditamai Banca Mondială, o bancă de șezut ciobanu ca să vază adîncul văii și naltu cerului, tot Humorul, până-n pânza de ceaţă dinspre apa Sucevei.
Mai are o calitate primarul ăsta, o menționez în acest laudatio, că nu știu cînd o să mai scriu despre el, că acu o fi el un primar inspirat, dar și lista mea de personaje e lungă. Cum spuneam, acest primar are o virtute rarisimă din păcate la nația politică românească: cînd vorbește Ursaciuc, vorbește bine. Are discurs și retorică. Are umor: îl poate genera și îl poate percepe și dacă îi stă cineva în cale, dă imediat replica, fără să ezite și fără să se scarmene în barbă că nu îi vin cuvintele. I se trage poate de pe vremea cînd era student și-şi făcea veacul printre cei de la Divertis. Are farmec, da, îmi pare rău, știu că îmi pierd credibilitatea, că nu își poate nimeni imagina că poate exista un filolog care să laude (hei, dezinteresat!) un primar, dar o fac, pentru că nu am nevoie nici de loc de casă, nici de loc de veci, și totuși Ursaciuc este un politician cu retorică pe alocuri impecabilă. Uite, da, Ursaciuc de la Humor. Știe să vorbească, are carismă, are conținut, nu bate apa în piuă. L-am văzut dînd interviuri și reușind să nu fie nici plictisitor, nici penibil, cum se întîmplă de cele mai multe ori. Pragmatica lingvistică ar avea ceva de lucru să-i decodeze poziția pe care o adoptă în comunicare. (Semnați cecul, dom primar?, că așa o portretizare…, mai rar!)
În ciuda demenței provocate de portocalizare (mecanică?) a alegerilor trecute, Ursaciuc a rămas primar, într-o confruntare teribilă, sinistră pe alocuri. A inventat campania săracă, aproape austeră, de la om la om, a intrat în casele oamenilor, și-a făcut campanie vorbind (inspirat). Și a rămas primar. A cerut ajutor, a făcut proiecte, a strigat, a cerșit bani de pe peste tot, a stat pe la uși, n-a renunțat niciodată, n-a uitat niciodată, a fost ajutat, i s-au întins ba mîini, ba capcane, s-a fript, s-a înfipt, și-a pierdut speranța, a găsit alta și a terminat pîrtia. Instalațiile, ultimul răcnet, venite de la tații și mamele pîrtiilor, refuzau să se adapteze și să se armonizeze cu Humorul, au venit specialiștii, au plecat, s-au întors, au venit alții și după un tango european al științei și vremurilor, cu puțin ajutor divin de zăpadă autentică, primarul și Humorul lui au deschis săptămîna trecută pîrtia. I-au spus Șoimul. Și bine i-au spus. Nu e despre primar scrierea asta. E despre vremea lui Țăranu, care, iată, a devenit vremea lui Ursaciuc.
Pîrtia de la Humor nu e o pîrtie: e visul imposibil, aproape indecent, care exclude de pe hartă o grămadă de alte stațiuni consacrate, lăsînd în urmă Predealul, și Dorna, şi câte altele… Da, azi Humorul are cea mai cea pîrtie de schi din țară.
Amintiri din clasa a VI-a, sau cum se bate pîrtie. Despre Rață
Într-a șasea eram. Îmi amintesc cu maximă exactitate, cum se întâmplă cu toate chestiile care te marchează: făcusem într-a cincea educație fizică cu profesorul Roșca, și acum se zvonea că o să avem un prof nou, tînăr și mișto și a venit… Rață. Mai degrabă zbanghiu decît mișto, tînăr în tot cazul. Multă vreme am crezut că ăsta îi e numele, de vreo cîteva ori i-am și spus tovarășul profesor Rață. Avea motocicletă și era un fel de haiduc tînăr, (tînăr e și acum) și ne tot povestea cum sînt munții de frumoși, și cum sînt Făgărașii, organiza excursii vara, el de capul lui, și cînd m-am mai mărit m-am inclus și eu în grupul montaniarzilor lui: ne adunam vreo 20 de mintoși și plecam la cucerit Făgărașul, pentru că ne povestise Rață despre un lac minunat…, am mers cu toții să îl vedem. Atunci, într-a șasea ne tot înnebunea cu schiurile și că să ne luăm, că să vedem ce sport minunat, că cum poți zbura fără să ai aripi (asta am pus-o de la mine, ca nu era Rață chiar atîta de poet; sau poate că o fi fost, în sufletul lui, dar nu cred că ar fi deschis gura să spună una ca asta), și cum noi care stăm aici, între munți, ar trebui cu toții să schiem. Ne-a convins pe toți, Rață. A convins generații întregi de copii și de părinți să își ia schiuri. În cazul meu l-a convins pe moșu să-mi aducă o pereche de schiuri Reghin, galbene, cu arc. Se prindea gheața în arc, și nu se mai închidea. Și Lucian Ulian mi-a dat o buburuză să mi-o lipesc pe schiuri, ca să fie mai șmechere. Și apoi, bocancii de piele, pe care ii dădeam cu untură de pește ca să nu se ude… și se udau. Tot Rață, cu pasiunea lui clocotitoare ne convingea pe toți să mergem duminică de duminică, să batem pîrtie și în deal și în vale, cu bătăi mărunte, schi lîngă schi. Adică, ajungeam sus, cu picioarele scrum de efort, și nu coboram pe schiuri, pentru că era pîrtia prea îngustă (o lungime două de schi), sau prea afînată zăpada, și mai coboram o tură, tot ca să batem zăpada. Și povești, și planuri. „Rață! Hai să căutăm undeva, la UMCTF, poate ne dă domnul Ulian un cablu și hai să îl punem cumva”, și începeau visele, că cum ar fi să punem cumva mînă de la mînă și să punem un cablu, cu un motoraș de mobră, pe care apoi să îl demontăm seara… În fiecare sîmbătă, după școală, mergeam pe Albu (pe jos, evident), sau pe Gingioaia și băteam pîrtie, și visam cu ochii deschiși. Și deja cînd coboram ne gîndeam să ne bucurăm cît mai mult de zbor, că după aia urma iar urcușul. Iar dacă pîrtia era suficient de bună (și pentru Rață arareori era), yupiii, puteai să urci cu schiurile în spate, și urcai, evident, mult mai repede.
Rață… La primii fulgi știai că Rață își freacă palmele și că abia așteaptă sîmbăta. Dar dacă îl căutai pe o zăpadă bună căzută marți, îl găseai în timpul săptămînii, singur pe pîrtie, și la deal și la vale. Ne făcea cadoul ăsta uneori: bătea el pîrtia pentru noi toți, și sîmbătă cînd veneam era numai bună, un pic înghețată de la vînt. Cîți copii nu a cărat Rață între genunchi la vale, ca să îi învețe! Pe cîți nu i-a dus la Dorna sau la Borșa, și îi căra și la deal pe cablu. Am crescut cu toții preluînd schiuri unii de la alții, ca o mare familie. Copiii mei, copiii Manuelei, fata Noricăi… toți schiază și asta i se datorează lui Rață și pasiunii de care ne-am contaminat cu toții. Dacă îți rămîneau clăparii mici, mergeai la Rață, sigur știa el pe cineva care are o pereche cu un număr mai mare, și desigur că știa pe cineva care are nevoie de clăparii tăi. La fel cu schiurile. Rață a făcut școală de schi la Humor. Fără aprobare de la inspectorat, fără fonduri Phare. S-a format apoi o generație întreagă de vîrsta mea, numai eu și Mihaela eram fete, restul un cîrd de băieți, printre ei și Sorin, acum stăpînul OZN-ului care bate zăpada pe Pîrtia Șoimul. Un utilaj care nu încape în nici o poză, indiferent de obiectiv. Rață nu mai trebuie să bată pîrtia, avem o mașină care face asta. Așa că nu cred că exagerez prea mult dacă spun că Rață a făcut istorie la Humor.
Am vrut apoi o pîrtie mai lungă și ne-am mutat spre Frasin unde în josul tîrlei se deschidea Sinucigașul. Așa îi spuneam noi unei văi absolut sălbatice, plină de mușuroaie și smîrcuri care ieșeau din zăpadă, o aventură și să o urci și să o cobori pe schiuri. (Aud că Șoimul are și el o porțiune absolut profesională). Schiam și noaptea la lumina lunii, cînd era lună plină, puneam un felinar în fereastra micuță a tîrlei și veneam ușor de sus înspre luminița din geam. Și acolo, planurile au luat-o razna rău de tot: că aici o să punem cablu și dincoace o sa punem un foișor unde să îți lași lucrurile ferite de ninsoare, că dincoace mai facem o cameră să avem de rămas peste noapte cu toată gașca de prieteni, ca să putem dimineața schia la prima oră, pe chiciură. Familia mea, gazdă acolo sus la tîrlă, mai alerga din cînd în cînd prin reprezentanți (adică eu) să mai pună un lemn pe foc să nu se răcească vinul și țuica fiartă, și ceaiul cu bucăți de mere și scorțișoară…, Isache, cu amîndoi copiii lui, niște gheme albastre care ca niște mușuroaie fermecate, se mișcau pe pîrtie, cînd în deal, cînd în vale, Sergiu Lupei, Mircea Sauciuc cu cele mai occidentale accesorii, după care ne întindeam cu discreție gîturile, să vedem ce s-a mai inventat în materie, cu Virgil, frate-su, amîndoi eleganți ca niște patinatori pe gheață, pe muzică clasică, Titi Ulian cum era hotărît în tot ce făcea, (o să scriu mult despre Titi Ulian, care făcuse teren de tenis muncitorilor lui de la UMTCF, o să scriu și despre Monicu Gingolea, un om cu un umor absolut contaminant), așa și schia, clasic, elegant și hotărît ca un concert de Anul Nou de la Viena și Sergiu Scutariu, Sergiu care schia ca un balerin, (trebuie și despre Sergiu vorbit mult), și în rest… povești și vise: ce-ar fi dacă. Eu sper că Sergiu… Știți cum era Sergiu? El era cel mai înalt om pe care îl cunoscusem eu. Drept e că și eu eram foarte mică pe atunci, dar și Sergiu era zvelt, brunet, frumos, și zîmbăreț. De fiecare dată cînd îl vedeai, Sergiu zîmbea. Dacă era vară avea o racheta de tenis în sapte, dacă era iarnă, schiurile. Grăbit, mergea cu pași mari să acopere pămîntul dacă nu cu statura lui, măcar cu umbra lui. Eu sper că Sergiu, de acolo unde a plecat așa, dintr-odată s-a dus, că mă și gîndeam că nu poți să îl îngropi pe Sergiu, pentru că e prea frumos și prea mare, aveam să citesc apoi o povestire minunată a lui Marquez despre Esteban, cel mai frumos mort, pentru care oamenii au trebuit să facă ferestre mai mari, și uși mai mari, și paturi mai mari, ei bine, Sergiu a murit absurd și definitiv, ca toți morții, lăsîndu-ne nouă visul lui de a avea… un teleschi la Humor, ei bine, eu sper că acolo unde a plecat într-așa o mare grabă, or fi oare ierni acolo?, sau joacă numai tenis?, eu aș vrea să fie și ninsoare, și pîrtii, pe un nor, să privească la noi, la Șoimul cel proaspăt și să schieze acolo sus, în lumină și în cîntec de îngeri. Cît despre Titi, ei bine, nu trebuia să moară, pentru că era foarte mare, un suflet și un bărbat mare, mare în idei și în determinarea cu care le ducea la capăt. Spre deosebire de noi toți ceilalți, Titi Ulian era capabil să gîndească o lume mai mare, venea poate din educația lui de neamț, serios, clasic, elegant, și te aștepți de la astfel de oameni să nu poată muri, pur și simplu, te aștepți de la ei să fie prea greu pămîntului să îi înghită. Și poate că într-adevăr pămîntul nu l-a putut înghiți și l-a eliberat într-o seară cînd nu a știut nimeni și își face lumile lui clasice pe undeva prea sus pentru noi, undeva unde nu îl putem ajunge.
Era plin pe pîrtie. Mai era Moroșan, nelipsit, uneori venea și Viorel Munteanu cu un rucsac plin de mere, și la fiecare urcare mai suplimenta aportul de vitamina C cu un măr, mai era generația celor un pic mai mari decît mine, gașca lui Lucian, cu Hardy Slubceacovschi (ce nume imposibil!), cu Dani Molocea, Cezar tobarul inspirat al Axiomelor, autorul tainic al super-hitului, cu Gaga, ah!, da, Gaga, pe care nu îl lăsa frumoasa lui Cristina să vină la schi și, pentru că stătea la etajul I, își arunca schiurile de la balcon jos, cu echipament cu tot, și spunea că pleacă pînă la un prieten și se urca în tren și mergea la Dorna la schi. Apoi următorul segment de vîrstă: Sorin, Radu, Grațian, Șmeganii…
Pentru e restabili istoria exactă, primul schior al Humorului fusese Generalul Dragu. Nu știu dacă știu mulți care e numele mic al generalului, dar toată lumea îi știe casa și povestea. Generalul Dragu a adus prin anii 80 o instalație de teleschi. A început atunci visarea cu ochii deschiși: oare unde o să îl monteze? Ce bine ar fi să fie pe Albu…, E prea scurtă pîrtia pe Albu, cred că o să îl pună pe Gingioaia. Multe ierni am așteptat minunea… Nu știu din ce motive instalația generalului nu a funcționat niciodată. Aud acum bîrfe urbane care spun că Mircea Sauciuc va instala telescaunul Generalului Dragu la Frasin.
Nici măcar Titi, nici Sergiu, nici măcar Rață, nici unul dintre noi nu mai aștepta un telescaun. Ne-am obișnuit cu toții să mergem prin împrejurimi, la pîrtia de la Mălini, prea ușoară pentru noi, numai bună pentru copiii noștrii. Nu mai visam… pentru că și visul trebuie să fie decent. Și uite acum, la Humor se arată Șoimul. Cu fel de fel de figuri: tunuri de zăpadă, mașină de bătut pîrtia, lumini pentru nocturnă, muzică, telescaun cu patru locuri în care nu îți îngheață fundul la urcare, pentru că nu e metal gol. Mi-a trimis Marius fotografia asta… și văd cum iată, uneori realitatea, istoria cea mare, care ne consumă zi de zi, tuturor visele, e capabilă, din cînd în cînd, de răsplată și răsfăț cosmic. Pentru toți cei care au schiat în Humor, pîrtia aceasta e mai mult decît oricare vis. Pentru că e. Pentru că FUNCȚIONEAZĂ, pentru că Rață acum e monitor şi-l cheamă Nicu și are tot un cîrd de copii în urma lui, pentru că toți cei care băteam pîrtie și la deal și la vale, pe vremuri, ne-am putea regăsi cu cartelele în mînă, la baza Șoimului.
Mi-e dor de copilăria mea…
Mă sună Marius:
─ Îmi vine să plîng. Am terminat de citit textul tău.
─ Marius, nu plînge, că acum avem pîrtie.
─ Auzi, cel mai frumos lucru pe care îl face textul ăsta al tău este că spune lucruri pe care le știu toți, dar care n-au fost puse la un loc, niciodată, și nu le-ar fi spus nimeni. Multi vorbesc frumos despre Rață, însă ce ai scris tu aici este manual de istorie.
─ Știi ce am uitat eu să scriu? Că Rață e neschimbat, de cînd eram noi într-a șasea, el a rămas identic cu sine, absolut neschimbat: și în energie, și în optimism, și în modestia cuceritoare, și fizic, deși or fi trecut 25 de ani de atunci.
─ Da, Oana. E neschimbat.
─ Bătea pîrtie ca un…, hai ca să nu îl glorificăm degeaba, dar, Marius, mergea singur pe Albu în timpul săptămînii, și mergea NUMAI ca să pregătească pîrtia pt sîmbătă, că el era neînsurat și avea mai mult timp liber. Și dacă mai prostea pe vreun Sorin, ca să îi țină de urît, bine. Vreun Sorin, vreun Fish, sau vreun Șmegan. Dacă nu, stătea singur…
─ Te cred și îl cred în stare.
─ Dacă nu, stătea singur ca un călugăr și clădea pe Albu, sau pe Gingioaia biserica lui, mănăstirea lui.
─ Cîndva, din Șoimul, o să-i spunem pîrtia lu’ Rață ?
─ Hahahahaha! Nu spera săracu vreodată, nici unul nu spera din trupă, nici măcar occidentalul de Mircea, care văzuse la viața lui pîrtii adevărate,nici imaginația nu ne dădea așa ceva, nu ne încuraja la o asemenea dimensiune.
─ Știu, voi pregăteați de-atunci pîrtia lui Ursaciuc.
─ Nu, eu cred ca i-a făcut Ursaciuc pîrtie lui Titi, lui Sergiu, ca să mai treacă din cînd în cînd pe acasă și apoi lui Rață și tuturor celor din trupă ca să îi răsplătească și să le dea un vis pe care ei nu au avut curajul să îl viseze. Na, băi, uite ce nu ați avut voi nici măcar curaj să visați, și eu v-am făcut. Că tu poți să îmi spui orice, că e o investiție, că județul, că turismul, că…, orice, eu o să cred în continuare că în vremurile astea de mare tulburare, un primar a premiat niște oameni care au crezut toată viața lor într-o pasiune pe care o vedeau și o trăiau alb-negru, și acum o pot vedea în culori. Asta se cheamă răsfăț și remunerație după buget… mare.